literature universelle

ROMANTISMUL & REALISMUL BIBLIOGRAFIE CRITICĂ MINIMALĂ − − − − − − − − − − − − − − − − − − − − − − Nemoianu, Virgil, Îmblânzirea romantismului, Minerva, BPT, 1998; Călin, Vera, Romantismul, Univers, ed. I, 1970, ed. II, 1975; xxx, Romantismul. Arte poetice, Univers, 1982; xxx, Antologia poeziei romantice germane, ELU, 1969; Gautier, Th., Istoria romantismului, 2 vol., Minerva, BPT, 1990; Van Tieghem, Philippe, Marile doctrine literare în Franţa, 1972; Wellek, René, Conceptele criticii, Univers, 1970; Huch, Richarda, Romantismul german, Univers, 1974; Béguin, Albert, Sufletul romantic şi visul, Univers, 1970; Tacciu, Elena, Mitologie romantică, Cartea românească, 1973; xxx, Romantismul românesc şi romantismul european, Soc. De Şt. Filo., 1970; Zamfir, Mihai, Din secolul romantic, Cartea românească, 1989; Papu, Edgar, Existenţa romantică, Minerva, BPT, 1980; Călinescu, G., Tudor Vianu, Clasicism, romantism, baroc, Dacia, 1971; Realismul, vol. I-III, studiu introductiv, antologie şi note de Marian Popa, Ed. Tineretului, 1969; Auerbach, Erich, Mimesis, ELU, 1967; Heitmann, Klaus, Realismul francez de la Stendhal la Flaubert, 1983; Olteanu, Tudor, Morfologia romanului european în secolul al XIX-lea; Grigorescu, Dan, Sorin Alexandrescu, Romanul realist în secolul al XIX-lea, Ed. Enciclopedică română, 1971; Creţulescu, Ioana, Mutaţiile realismului, Ed. Ştiinţifică, 1974; Ciocârlie, Livius, Realism şi devenire poetică în literatura franceză, Facla, 1974; Conceptul de realitate în artă, Studii de estetică şi teoria artei, Meridiane, 1972; SECOLUL AL XIX-LEA ÎN RAPORT CU SECOLUL AL XX-LEA. TENDINŢE GENERALE Secolul al XIX-lea explică - atât evoluţia generală a culturii în secolul XX, care are cu acesta relaţii de continuitate şi reacţii polemice - cât şi pe noi înşine, ca individualităţi. Secolul XIX nu e omogen şi uniform, ci contradictoriu şi tensionat. După 1800 se observă o densitate de evenimente şi valori, un ritm alert de progres, mai ales în a 2-a jum. a sec. XIX Există diferenţe importante între cele 2 secole, dar nu putem pune limita exactă dintre ele în 1900, ca ruptură precis databilă. Secolul al XIX-lea îşi epuizează resursele interne, culturale, spre 1880, când lumea este cu totul alta decât în deceniile anterioare ale sec. XIX, când modernismul, într-o accepţie mai restrânsă, îşi afirmă premisele prin simbolism (post-romantismul din poezie) şi decadentism. Dar secolul XX îşi intră în drepturile sale definitorii, cu specificul culturii moderne, după primul război mondial. Alte diferenţe: Diferenţa de ritm a progresului – mai lent până prin 1880, când se declanşează revoluţia industrială, mai alert după 1880, şi mai accentuat după 1918, când se schimbă faţa Europei şi a lumii întregi. Din punct de vedere economic, şocul schimbării, care fixează cumpăna dintre cele 2 mentalităţi, e produs de revoluţia industrială. Ea face distincte 2 Europe, cu 2 viteze:  o Europă a secolului al XIX-lea, lentă, visătoare, contemplativă, echilibrată, încrezătoare în progres  şi o Europă a secolului XX, alertă, activă, nemulţumită de sine, din ce în ce mai puţin încrezătoare în progres. - diferenţă de dinamică temporală - decalaje importante între civilizaţiile celor 2 secole Secolul al XIX-lea, chiar dacă îl limităm la 1880, nu este deloc unul omogen. Principala lui ruptură, situată convenţional la mijlocul secolului, este produsă de disjuncţia dintre ROMANTISM şi REALISM. Există, chiar în manifestările lui de vârf, diferenţe considerabile între deschiderile moderne ale operelor. − O serie de scriitori reprezintă foarte bine secolul XIX, fără a anticipa schimbările: Novalis, Byron, Vigny, Hugo, Dickens, Balzac, Puşkin, Bolintineanu sau, în filosofie, Hegel. − Opera altor scriitori anticipează modernitatea: Hölderlin, Poe, Flaubert, Dostoievski, H. James, Baudelaire, Rimbaud, Eminescu şi, în filosofie, Nietzsche şi Kierkegaard. Această a 2-a serie arată germenii unei alte mentalităţi. Sunt, în general, scriitorii blestemaţi, având o biografie tragică. Ei anunţă un alt mod de a înţelege lumea, omul, şi prezintă marile suferinţe, drame ale conştiinţei umane în secolul XX. Diferenţele dintre sec. XIX şi sec. XX: SECOLUL AL XIX-LEA SECOLUL XX - gândirea structurală explică lumea prin structura care o defineşte, nu prin raport evolutiv; sec. XX eliberează omul de complexul istoriei - “eu sunt eu, acum, independent de istoria familiei mele” - creaţia bazată pe efort, construcţie creaţia e o chestiune de tehnică, în asta constă originalitatea - tehnicismul după 1880, încrederea totală în natură e înlocuită de încrederea în tehnică; vor urma alte revoluţii: cuantică, informatică, biologică - Baudelaire [dandy, metrosexual] schimbă accentul de pe uman pe artificial, cosmetizat (femeia ≠ naturală, ci artificială) - “noi nu suntem cum vrea natura, - Triumful istorismului (ideea de descriere) - Hegel – ideea de bază = devenirea - familiile regale erau obsedate de genealogii [eu / istoria familiei mele] - o naţiune / fiinţă se defineşte prin istoria sa - imaginaţia ca principiu de creaţie, spontaneitatea (se dă frâu liber imaginaţiei pt. descoperirea de sine) - secolul al XIX-lea se defineşte prin naturism (v. A. Pleşu, Pitoresc şi melancolie) – natura are pentru romantici atribute materne SECOLUL AL XIX-LEA - sentimentul euforic al progresului SECOLUL XX ci ne confecţionăm noi înşine” - sentimentul catastrofic al progresului, datorat unor descoperiri [evoluţionismul lui Darwin, cu dezvoltarea omului din maimuţă, a şocat; descoperirea energiei atomului a creat acel sentiment al catastrofei în progres; genetica, acceptată în secolul al XIX-lea, a şocat cu aplicaţia clonării, etc.] - se bazează pe dezvoltarea inteligenţei (secolul XVIII = secolul raţiunii, secolul XIX = triumful sentimentului, secolul XX = supremaţia inteligenţei, ingeniozitatea, “a gândi posibilul”) - omul e pierdut dacă îşi exprimă sentimentele = o ipocrizie a sentimentelor - planetarism, globalism omogenizarea civilizaţiilor şi culturilor pe toate continentele - se bazează pe o mitologie a imaginii, a memoriei computerizate, crede în puterea imaginii (cinema, film TV, video = arte specifice sec. XX) - dezvoltă experienţe colective, comunitare, comuniste, ce au produs traume omenirii - epocă nefericită, cu un echilibru precar şi un ritm artificial al existenţei, sec. XX a inventat moartea laică a timpului – sfârşitul lumii sub ameninţarea bombei atomice diferă de sfârşitul biblic al lumii văzut ca mântuire, izbăvire a lumii = concepţie nihilistă despre lume şi viaţă care vine de la Nietzsche; şocul regimurilor totalitare (nazist, comunist), şocul exterminărilor, gazărilor = descoperirea unor noi moduri colective de a muri - religiozitate omogenă - afirmă cultul sentimentului – literatura romantică se bazează pe această tendinţă (lacrimogenă) - omul = fiinţă sentimentală - europocentrism - definit de o mitologie a scrisului, a cărţii şi a memoriei culturii crede în puterea culturii scrise - istoria = memoria omenirii, depozitată în cultură - expansiunea individualismului - epocă fericită, echilibrată, cu un ritm natural al existenţei evoluţia lumii e percepută ca fiind continuă, fără un sfârşit previzibil; “la Belle Époque”, ultimul secol dintr-o serie naturală, stinsă cu ocazia 1-lui război mondial - foarte religios ROMANTISMUL Romantismul se opune clasicismului printr-o totală modificare a mentalităţii şi poeticii. În cultura românească, Matei Călinescu s-a ocupat în special de aceste deosebiri, în Romantism, clasicism, baroc (vol. colectiv) El situează pe 2 coloane caracteristicile contrastante ale celor 2 tipuri estetice. CLASICUL - obiectiv - unitar (percepe natura umană/personajul printr-o singură calitate dominantă) - echilibrat - plastic (artele plastice ca model descriptiv al literaturii) - clasicul e imitativ (mimetic; adoptă ca model antichitatea) - practică poezia ca pe o artă a limitării (în forme fixe: sonet, rondel...) - urmăreşte universalitatea, caracterul general - este păgân (politeist) - clasicul este raţional - solar, static - viril, calm, cugetat - om ca toţi oamenii - moralist; portretul moral; tipul - subiectiv ROMANTICUL - conflictual, dedublat (cu sensibilitatea şi intelectul exacerbate la maxim) [în orice personaj există 2 tendinţe contradictorii] - dezechilibrat - muzical (adoptă muzica, poemul simfonic, sonoritatea ca principiu/model de creaţie) - romanticul este imaginativ (fantezist), refuzând orice model, dar epoca preferată = Evul Mediu - practică poezia ca pe o artă a infinitului în vaste poeme epice ce se vor o sumă a epocii - urmăreşte caracteristicul, pitorescul, particularul - este, prin excelenţă, creştin. - romanticul e antiraţional, iraţional - selenar, dinamic - feminin, plângăreţ, impulsiv - cu o frumuseţe stranie; un monstru în toate - istoric; biografia G. Călinescu dezvoltă aceste caracteristici şi diferenţe dintre clasic, romantic şi baroc în volumul Impresii asupra literaturii spaniole. Pentru G. Călinescu, “individul clasic este utopia unui om perfect sănătos trupeşte şi sufleteşte, normal, pe când individul romantic este utopia unui om complet anormal, adică excepţional, dezechilibrat şi bolnav”. (Bucureşti, ELU, 1965, p. 16) Călinescu distinge între profesiile clasicului (rege, păstor, vânător) şi cele ale romanticului (proletar, călugăr, student, militar, puşcăriaş, bufon, călău, vrăjitoare). Prin raportare la realism, − romanticul e bazat pe istorism şi eroism. − realismul e bazat pe cauzalism, reflectare a prezentului. Prin raportare la modernitate (cf. A. Marino), romantismul are o funcţie catalizatoare în constituirea conştiinţei literaturii moderne. Există câteva tendinţe comune romantismului şi modernităţii: individualismul, spectacolul subiectivităţii, fascinarea interiorităţii, conştiinţa neliniştită până la angoasă şi disperare, inconformismul social şi estetic. Într-o apreciere mai largă, romantismul ne apare ca o etapă a conştiinţei literare moderne. Romantismul îşi proclamă independenţa, eliberarea de complexul tradiţiei. În cel mai pur spirit modern, romanticii înlocuiesc principiul imitaţiei cu cel al emulaţiei. Emulaţia [fr. Émulation, strădanie, dorinţă de a egala sau de a întrece pe cineva într-un domeniu de activitate] presupune libertate de iniţiativă, respingerea polemică a principiilor autorităţii, normativităţii (= regulile) şi uniformizării literare. Romantismul promovează afirmarea literară a personalităţii şi, ca modernismul, are conştiinţa originalităţii creatoare. (originalitatea = principiu individualizator suprem) De la romantism la modernitate, ideea de noutate s-a radicalizat. Atât romanticul cât şi modernul proclamă negaţia, ruptura totală cu modul de gândire şi de creaţie a clasicismului. În romantism apar genuri şi specii literare noi: în poezia lirică – elegia, balada, poemul epic şi sociogonic; în proză – nuvela fantastică, romanul confesiv, romanul istoric; în teatru – drama (în locul tragediei clasice) 1. romantismul ca epocă istorică este un curent cultural afirmat în literatura universală în special în 2. Romantismul are 2 accepţii, distinse ca atare de Tudor Vianu: intervalul 1800 – 1850, cu unele extensiuni de la o naţiune la alta [spre 1790 la englezi, germani şi francezi şi spre 1890 în estul Europei] romantismul ca formă de spirit, definit de Tudor Vianu ca “structură tipologică permanentă a sufletului romantic, o sinteză de melancolie, evadare din social, reverie, sentimentalism, singurătate şi lirism”. Romantismul ca “stare de spirit” devine simptomatic în Anglia şi Germania începând cu ultimele decenii ale sec. XVIII, apoi se răspândeşte, cu diverse modificări, în întreaga Europă. Izvoarele literare care au influenţat autodefinirea sensibilităţii romantice sunt unele trăsături ce ţin încă de PREROMANTISM: − prefaţa lui Young, Conjectures on Original Composition (Ipoteze asupra compoziţiei originale), 1755; − decoperirea poeziei populare, ecoul considerabil al poemelor ossianice (Macpherson) − cultivarea primitivismului şi a exotismului ca teme literare, aşa cum erau ele tratate de Jean-Jacques Rousseau ori Bernardin de Saint-Pierre − poezia nocturnă a naturii (Young, Gray, Thomson etc.) − romanul sentimental, romanul gotic şi cultivarea ironiei (Richardson, Sterne, Radcliffe) − evocarea melancolică a ruinelor − revolta titanică împotriva divinităţii (Goethe, Prometheus) Caracteristicile generale ale romantismului:         CULTUL SENTIMENTULUI EXPLORAREA INTERIORITĂŢII PREOCUPAREA DOMINANTĂ PENTRU NATURĂ ATRACŢIA PENTRU PITORESC ŞI EXCEPŢIONAL MELANCOLIA CA BOALĂ A SECOLULUI CONŞTIINŢA ISTORICĂ sau MEDIEVALISMUL DESCOPERIREA IRAŢIONALITĂŢII ŞI A MISTERULUI EXISTENŢEI TENDINŢA SPRE EVAZIUNE, ÎN DIVERSELE EI FORME René Wellek, în Conceptele criticii, detaşează 3 criterii care probează unitatea romantismului, dincolo de varietatea formelor sale naţionale: 1. imaginaţia ca principiu de creaţie 2. natura, ca reflectare a concepţiei despre lume 3. simbolul şi mitul, ca stil poetic specific Polemica lui Wellek e îndreptată împotriva lui Arthur Lovejoy, care credea că e importantă definirea romantismului tocmai datorită varietăţii sale naţionale. Lovejoy adaugă alte posibile caracteristici ale romantismului, în volumul Marele lanţ al fiinţei: [p. 243-244] - imensa multiplicare a speciilor şi genurilor literare − legitimarea genurilor mixte − naturalizarea grotescului în artă − etalarea eu-lui − căutarea culorii locale ESTETICA ROMANTICĂ (manifeste, prefeţe, idei) Condiţiile istorice în care apare romantismul sunt marcate de tendinţele naţionale. Secolul al XIX-lea a fost numit secolul naţiunilor, datorită realizării statelor naţionale. Rădăcina acestor tendinţe se află în Revoluţia franceză din 1789. Dramatismul realizării statelor naţionale e amplificat în prima jumătate a secolului al XIX-lea de 2 aspecte istorice fundamentale: − expansiunea lui Napoleon − şi revoluţia de la 1848 Dpdv. estetic, romantismul e, în general, definit prin raportare la clasicism. - Polemica romantism-clasicism s-a acutizat, însă, numai în literatura franceză. - În literaturile engleză şi germană, opoziţia faţă de clasicism nu se manifestă printr-un spirit polemic furtunos. În romantismul englez şi, mai ales, în cel german, există forme de coexistenţă între tendinţele clasice, perpetuate prin intermediul iluminismului, şi tendinţele romantice. Un exemplu de coabitare a romantismului cu clasicismul e perpetuarea imaginii Greciei antice din clasicismul german în romantismul german (îndeosebi la Hölderlin). De asemenea, în romantismul englez, tema Greciei antice o găsim mai ales în poezia lui J. Keats. Conştiinţa de sine a romantismului are o evoluţie începând din 1880. Pragul secolului al XIX-lea marchează şi apariţia simultană a mai multor texte care încearcă să diferenţieze Ro din interiorul mişcării. Romantismul NU se sprijină pe o ESTETICĂ PROPRIU-ZISĂ REZUMABILĂ ÎNTR-UN TRATAT SAU O POETICĂ, aşa cum era clasicismul în Arta poetică a lui Boileau. Principiul suveran al esteticii romantice = libertatea imaginaţiei Dacă poetica clasică era, prin excelenţă, normativă (obligatorie, academizantă), estetica romantică este, prin excelenţă, antinormativă. Şi în literaturile engleză şi germană, diferenţa faţă de clasicism este conştientizată prin noutatea tematică şi stilistică, însă nu una declarat anticlasică. LITERATURA ENGLEZĂ În literatura engleză, apare, în 1798, volumul BALADE LIRICE, cu texte de WORDSWORTH şi COLERIDGE. Acelaşi volum apare în 1800, în ediţia a 2-a, însoţit de o PREFAŢĂ a lui Wordsworth, care - explică resorturile “experimentului” realizat de acest volum, - sesizează schimbarea gustului public - arată schimbările din poezie în funcţie de subiecte, mediu, limbaj - se pronunţă pentru reflectarea vieţii umile şi rustice într-un limbaj simplu şi viguros, asumându-şi riscurile trivialităţii şi prozaismelor. Subiectul baladei trebuie să fie predominant epic. Naturaleţea limbajului simplu lasă să transpară refuzul limbajului clasic academizant. O idee importantă = confluenţa dintre limbajul poeziei şi cel al prozei, între care nu ar exista o deosebire esenţială ← o primă formă a enunţului privitor la amestecul genurilor literare După prefaţa lui Wordsworth, în 1817 COLERIDGE publică o BIOGRAPHIA LITERARIA (Biografie literară), un elogiu al imaginaţiei. El face o diferenţă între balada fantastică, bazată pe epic, şi poezia naturistă bazată pe descripţie. Respectarea fidelă a naturii e, şi pentru Coleridge, un principiu de bază. El optează pentru “limbajul vieţii reale”. Schimbarea faţă de clasic e evidentă, chiar dacă în Ro englez polemica nu se pronunţă virulent anticlasic. LITERATURA GERMANĂ În literatura germană, 1-ul text teoretic apare tot în pragul anului 1800. O definire pe larg a Ro întâlnim în CURSUL DE LITERATURĂ DRAMATICĂ al lui Wilhelm Schlegel. Aici proclamă libertatea de creaţie, amestecul dintre genurile literare şi subiectivitate, ca deziderate ale dramei romantice. Specificul acestei autodefiniri a Ro e faptul că e legat de teatru. Cea mai interesantă idee din cursul lui Schlegel = Ro ca reuniune a contrariilor. Pentru Schlegel, Ro = îmbinare între natură şi artă, poezie şi proză, idei abstracte şi senzaţii, divin şi terestru, viaţă şi moarte. Acestor observaţii, el le adaugă şi alte atribute definitorii pentru Ro: iraţionalitatea, spontaneitatea, naturism, sentimentalism. Schlegel defineşte Ro mai mult tipologic decât istoric şi polemic. LITERATURA FRANCEZĂ Un caracter polemic dobândeşte definiţia Ro în literatura franceză. Aici desfăşurarea unei bătălii pentru Ro se repercutează şi în textele scrise nu numai în conflictele de public. Desfăşurarea teoretică e mai amplă şi ea. Dna de Staël (Germaine Necker) publică 2 mari eseuri: DESPRE LITERATURĂ (1800) şi DESPRE GERMANIA (1810). Aflată în conflict politic cu Napoleon, Dna de Staël a petrecut multă vreme în Germania şi cunoştea foarte bine cultura germană nouă. A fost numită şi una din cele mai importante adversare politice ale lui Napoleon şi propagandista Ro german în Franţa. Dna de Staël face o diferenţiere geografică între Clasicism şi Ro: − Clasicul = tipul sudic, caracterizat de spirit îngust şi artificial (defectele principale ale lit. franceze în anii 1800-1810, cf. M. de S.) − Romanticul = tipul nordic, adică german, iraţional, apăsat de melancolie, care se află în plină expansiune. Cunoaşterea spiritului germanic ar salva literatura franceză de monotonie şi sterilitate. O idee îndelung teoretizată de Dna de Staël e ideea de libertate socială şi artistică. Stendhal – (1823) în eseul RACINE ŞI SHAKESPEARE se pronunţă foarte clar pentru o “literatură nouă”, pe care o consideră romantică, fiind împotriva literaturii clasice. Stendhal nu agreează pe niciunul dintre contemporanii săi romantici, dar trimite mereu la Shakespeare ca posibilă sursă a romantismului. Clasicismul e detestat în reprezentarea lui simbolică prin Racine. Adevăratul manifest al romantismului francez = prefaţa la drama CROMWELL de Victor Hugo (1827), cel mai important text teoretic pentru întregul romantism european. Când apare această prefaţă, exista deja în Franţa o întreagă generaţie de scriitori cu aceleaşi opţiuni, iar Hugo era un scriitor de mare prestigiu. Această prefaţă are 2 zone tematice şi ideologice: 1 e consacrată unei teorii a dramei Drama = noua specie din Ro, care se substituie tragediei. - Combină tragicul cu comicul şi sublimul cu grotescul - Respinge sistemul clasic al unităţilor, refuză unitatea de timp şi loc, acceptând numai unitatea de acţiune. - sursa dramei trebuie să fie istoria naţională. Ea trebuie să reflecte culoarea locală, deci pitorescul trebuie să fie o caracteristică a ei. - personajele reflectă un conflict al pasiunilor 2 → istoria şi teoria grotescului Hugo pledează pentru reflectarea mai generoasă a grotescului în special în dramă şi în toată literatura Ro: grotescul, dezarmonicul se opune polemic opţiunii clasice pentru armonie Pe lângă o definire estetică a Ro, trebuie adăugat ceva ce ţine de orientarea tematică a romantismului. Specificul Ro = regimul nocturn al imaginarului, preferinţa pt. tema nopţii, ce se dezvoltă din pre-romantism, când era asociată cu tema ruinelor şi a mormintelor. Din tema nopţii decurge cea a visului. [Regimul nocturn asociat cu experienţa onirică este un specific tematic, deschizător de drumuri pt. Literatura modernă. Tema onirică va fi preluată de suprarealism, găsindu-i-se şi alte resurse decât iraţionalul] În privinţa temei naturii, Ro operează câteva particularizări: − orientarea spre tema lacurilor, mai ales în poezia romantică engleză, dar şi în cea franceză − îmbinarea temei naturii cu cea a iubirii dând o natură erotizată − dezvoltarea motivului florii albastre până la atribuirea unei dimensiuni metafizice. Motivul se desparte de specificul naturist, devenind un simbol al iubirii şi aspiraţiei spre absolut la Novalis şi Eminescu TIPOLOGIA PERSONAJELOR ROMANTICE În poemele epice, în romanele confesive şi cele istorice, sunt prezente mai frecvent 3 categorii de personaje: 1. Inadaptatul, ca expresie a unei neputinţe de armonizare cu lumea 2. Răzvrătitul, ca expresie a conflictului dramatic dintre lume şi individ 3. Geniul, ca o chintesenţă a personalităţii excepţionale, ca o întruchipare a atitudinii filosofice sintetizate de Ro. FORME NAŢIONALE ALE ROMANTISMULUI Afirmarea specificului naţional, atât pe plan politic, cât şi pe cel literar, este o constantă a sec. al XIXlea. Diferenţele dintre formele naţionale ţin de accentele diferite pe una sau alta dintre teme, de intensitatea cu care se manifestă o anumită orientare, de dezvoltare şi organizare a vieţii literare pe etape şi şcoli/grupări. ROMANTISMUL ENGLEZ se diferenţiază prin conflictul dintre 2 generaţii, inexistent în alte literaturi. E o diferenţă de temperament, dar şi de implicare politică, între o generaţie mai vârstnică şi alta mai tânără, rebelă. - Generaţia mai vârstnică, reprezentată prin cei 3 poeţi ai lacurilor (lachişti) Wordsworth, Coleridge, Southey, şi autorul de romane istorice Walter Scott, e o generaţie mai liniştită, preferând poezia de meditaţie, simplitatea, contemplativitatea, aplecarea spre trecutul naţional. E o generaţie longevivă, care supravieţuieşte celei de-a doua generaţii, a “rebelilor”, Byron, Shelley, Keats, definiţi printr-un dispreţ faţă de tradiţie, nonconformism, implicare politică, fie în sens antimonarhic, fie în sensul participării la mişcările naţionale europene (Byron). E o generaţie marcată de un destin nefast, cu o viaţă scurtă (John Keats moare în 1821, la 26 de ani, Percy Bysshe Shelley moare în 1822, la 30 de ani, iar Byron moare în 1824, la 36 de ani). Alte caracteristici ale Ro englez:  nu este excesiv teoretic şi nu implică o filosofie ca atitudine fundamentală. Ideea de libertate are conotaţii politice, dar vizează şi principiul estetic al imaginarului. Atât poeţii cât şi prozatorii (W. Scott) se orientează spre trecutul naţional, în special spre Evul Mediu  exotismul, reprezentativ la Byron, reprezintă nostalgia spre ţări îndepărtate şi necunoscute (imaginea unui sud luxuriant)  predilecţia spre naraţiune (poeme epice + romane istorice)  dpdv literar, Ro englez e caracterizat de o dominantă epică ROMANTISMUL FRANCEZ este, ca viaţă literară, caracterizat printr-un tumult şi printr-o etapizare în evoluţie. − o primă etapă (1800-1820), de iniţiere a Ro − a doua (1820-1830), este una a bătăliei pentru Ro, legată mai ales de dramele Cromwell şi Hernani, ale lui Victor Hugo. Conflictul se reflectă şi în disputele dintre gusturile publicului. − a treia etapă (1830-1845) reprezintă triumful Ro francez. Cei mai importanţi scriitori: Dna. De Staël, Chateaubriand, Lamartine, Victor Hugo, Alfred de Musset. Caracteristici ale Ro francez: − nu este preocupat de filosofie − marcat de dispute cu poetica clasicismului, pronunţat caracter teoretizant − scriitorii sunt implicaţi politic, există opţiuni contradictorii între monarhie şi republică − nu valorifică izvoarele populare − tema iubirii e prezentă în toate formele (de la roman la elegie), mai mult decât în oricare altă literatură − acordă o mai mare importanţă tehnicii versificaţiei − este caracterizat printr-o dominantă lirică ROMANTISMUL GERMAN e definit, ca viaţă literară, de gruparea scriitorilor pe şcoli, adică pe centre universitare: − Şcoala de la Jena: fraţii Schlegel, Novalis, Ludwig Tieck, se exprimă în Revista Athenäum, care apare în 1798-1801 – culegeri masive de proză, poezie şi filosofie. Această grupare formulează mesajul Ro german către Europa. Traducerile fraţilor Schlegel promovează, de asemenea, teatrul lui Shakespeare (apare în Germania prima traducere integrală a lui Shakespeare) − Şcoala de la Heidelberg: Achim von Arnim şi Clemens Brentano; se defineşte, în general, prin interesul pt. creaţia populară − Şcoala de la Berlin: E.T.A.Hoffman; caracterizată de preferinţa pentru proza fantastică În afara şcolilor se găsesc scriitorii Hölderlin, Lenau, Heinrich Heine, Chamisso. Caracteristici ale Ro german: − are o dominantă filosofică − e o prelungire a iluminismului − în poezie manifestă înclinaţie spre sondarea Eu-lui, a iraţionalului, a visului, a misterului existenţei scriitorii Ro germani sunt cel mai puţin implicaţi politic interes crescut pt. creaţia populară − înclinaţia spre proza fantastică ROMANTISMUL ITALIAN e reprezentat în romanul confesiv de către Ugo Foscolo, poetul şi prozatorul Leopardi şi autorul de romane istorice Alessandro Manzoni. − e marcat de mişcările de renaştere naţională şi unificare a Italiei, cunoscute drept Risorgimento − − Caracterul politic şi patriotic al Ro este f. evident şi în estul Europei (Polonia, Rusia, România). De asemenea, există în Europa o legătură strânsă cu folclorul, o expansiune a temei folclorice. Tema libertăţii sociale devine cea mai importantă pentru romantismul european în condiţiile afirmării politice a naţiunilor. VARIETATEA TEMATICĂ A POEZIEI ROMANTICE Tendinţe dominante Geniul liric deţine supremaţia în romantism. Lirismul pătrunde în toate genurile şi speciile literare, în forme evidente ori subtile. Teatrul e scris, în cea mai mare măsură, în versuri. Proza (nuvela fantastică sau romanul) are momente de lirism, legate de natură ori de tema autorului şi cunoaşte o nouă formă, romanul poetico-filosofic. Amestecul genurilor literare are drept consecinţă şi prezenţa unor elemente epice în proză (naraţiunea şi personajele) şi a unor elemente dramatice în poezie (dialoguri şi organizare scenică). Orice încercare de sistematizare a temelor cultivate cu predilecţie în romantism se izbeşte de 2 constatări: 1. marea varietate tematică a poeziei romantice 2. imposibilitatea separării categorice a temelor Poezia naturii e combinată cu cea a iubirii. Natura, la modul general, e mai mult decât un cadru, o ramă a poeziei nopţii. Visul, misterul sau inconştientul au nevoie de un regim nocturn al imaginarului. Dincolo de aceste interferenţe, se pot distinge temele dominante: noaptea, natura, visul, evadarea, libertatea, sunt teme romantice prin excelenţă. IMAGINEA GRECIEI ANTICE ÎN ROMANTISM (expresia romantică a unui clasicism estetic) → e surprinzător să găsim în Romantism persistenţa unei imagini a Greciei antice, temă specifică literaturii clasice ! Schimbarea de perspectivă între CL şi RO poate fi rezumată de antinomia APOLINIC şi DIONISIAC: clasicismul propusese o Grecie sub semnul lui Apollo, zeul luminii, o Grecie a raţiunii şi echilibrului, romantismul descoperă faţa ascunsă a Greciei antice, dimensiunea ei dionisiacă: nostalgică, mistică, de exaltare a unei vitalităţi instinctuale. Tema e perpetuată în literatura germană şi engleză (acolo unde opoziţia dintre clasicism şi romantism nu se manifestă violent şi exclusivist) − tema apare, îndeosebi, la HÖLDERLIN, a cărui operă stă sub semnul aspiraţiei nostalgice pentru Grecia pierdută: Hyperion, drama Empedocle; Imnuri, elegii. Hölderlin proiectează asupra Greciei o viziune romantică prin următoarele elemente: 1. imaginea Greciei antice e asociată cu un ideal de dragoste întruchipat de Diotima, nume inspirat de Platon 2. Grecia antică apare din perspectiva unei nelinişti permanente, diferită de echilibrul static al clasicismului 3. Grecia e asociată cu conştiinţa opoziţiei om / divinitate, între care apare o prăpastie de netrecut 4. Grecia lui Hölderlin e rezultatul unei proiecţii onirice. Aceste 4 aspecte specifice conduc spre Grecia ca expresie a unui extaz poetico-filosofic. − la poetul englez J. KEATS, Grecia antică apare în câteva poeme: Endymion, Hyperion şi, mai ales, în Odă la o urnă grecească. (← Keats constată identitatea dintre adevăr şi frumuseţe, adică dintre idealul etic şi cel estetic. Urna grecească reaminteşte contemporaneităţii o valoare exemplară autentică, senină şi armonioasă. Desenele de pe urnă evocă puritatea formei greceşti). − regăsim episoade din Grecia antică la Victor Hugo, în Legenda secolelor, într-o viziune dionisiacă, sau la Eminescu, în Memento Mori, într-o viziune apolinică. Aceste episoade sunt integrate în construcţii antitetice, specific romantice. TEMA NOPŢII e pregătită de poezia pre-romantică engleză, care o asociază cu mormintele şi ruinele. Asistăm, în acest fel, la interferenţa dintre mai multe teme: noapte, natură, moarte, într-o atmosferă romantică, misterioasă, a cărei dominantă e melancolia. În romantism, tema nopţii nu mai e doar un pretext, un cadru ori un element exterior, ea implică explorarea universului lăuntric, depăşind maniera descriptivă. Invocarea nopţii exprimă tendinţa spre un ideal sau spre transcendent. Dimensiunea filosofică şi elementul religios sunt, astfel, profund implicate. NOVALIS, membru al Şcolii de la Jena, aşează în centrul operei sale noaptea ca o metaforă totală − 1800, IMNURI CĂTRE NOAPTE, 6 poeme în care alternează poemele în proză cu versurile − noaptea novalisiană are şi o conexiune filosofică, mizând pe valorificarea confuziei între real şi ireal ca 2 entităţi abstracte. Nocturnul devine expresia unei lumi suspendate, paralele, din afara realităţii immediate, o lume secundă, a iraţionalulu...